“Once upon a town” temporary happening 2017

ONCE UPON A TOWN

temporary happening

Saturday 6 may 2017

SIDERURGICA ROMANA DI PACIFICO SPIZZICHINO

Via Tiburtina 874

Artists: Sophia Gardiner & Adrian Cretu

curated by

Maria Chiara Calvani

1989: 10 november – Berlino: on the occasion of  the fall of Berlino’s wall they organized  The Wall , one of the most famous concert in Europe at that time.

Margaret Thatcher, along with American president George Bush and Soviet leader Mikhail Gorbachev, declare the end of the Cold War after 40 years.

Memories to share with you

I was 14 years old and it was Christmas time. I remember very well the scents of Christmas food in my house, like in every house in Christmas time,  in the small village on Trasimeno lake where I was born. On the television news, at lunch  and dinner time, as at that time was usual, no one can  forget those horrible images concerning two bodies without life lied on the ground and covered with fresh blood. The execution had just been done. Those bodies belonged to Nicolae Ceausescu and to his wife Elena. Nicolae Ceausescu, Secretary of Rumenian Communist Party  from 1965 and last President of Socialistic Republic of Romania, was killed  with his wife in the Christmas night  of  december the 25th, 1989.

At the time Adrian was 11 years old and lived in Bacau, town where he was born and where I have never been, despite I travelled a lot in Rumenia.

What was in Rumenia in 1989? Which air could be breath? What changed since then? Which building do you best remember  in Bacau? Which squares  and places are coming back in your  mind? What ‘s now in their place?

ADRIAN:

What was in Romania in 1989? – Romania of the year 1989 was dark and full of fear and poverty – people were afraid to speak freely and life was a struggle from one day to the next. Which air could be breathed? – Just before the anti-communist revolution in December 1989, the atmosphere was strange, like an air of change was all around us, the change from dark to light, from dictatorship to freedom. What changed since then? – There have been many changes, some good, some bad. The huge communist blocks for living are the same: gray, crowded, but full of life and children voices. Other changes are imported from the consummer society of the west: Coca Cola, the shopping malls, MacDonalds, the hypermarkets etc. The most important good changes are freedom of speech and of travelling all over the world and the fact that you feel in full control of your life and there is no political party to dictate what you have to do. Which building do you best remember in Bacau? I remember the County Library in Bacau, where I started going when I was 11 years old, to borrow books. I was an avid reader and the County Library is the institution I visited the most in Bacau, except school, of course. It is a 160-year-old wonderful building, right in the center of Bacau, which still exists today. Which squares and places are coming back in your mind? – There is a small public square behind the County Library in Bacau, where I used to go in the warm summers to read on the benches there, called The Roses Square – I loved staying there in the sun and read my books. What ‘s now in their place? – Bacau is more or less the same now, although it has been invaded by the big hypermarkets and international brands, like Selgross, Cora, Lidl, Auchan, Metro, Carrefour, Penny, Profi etc, which is simply suffocating the city and kills the local markets and small family shops, but people go there, because it’s cheaper to buy from there.

I was 14 year old and the winter was over. The spring season came with my vivid  teen ager spirit. From the west Europe  was coming the music for my romantic after school afternoons and it added fuel to the fire of my emotions. My home was just a small break during my emotional trips full of illusions and inloving; The Smith, The U2,The Europe,  Morrisey and were the roads of  those trips, made of cigarettes and beer, made of nights spent sitting with my friends at the train stations of Torino Milano and Bologna. At that time Sophia  didn’t born, and while I was looking at the ceiling,  thinking of my next travel to a concert, the town of Manchester city was flooded by  music, the music that like an irrepressible flow flooded houses and squares of  European cities. The music inaugurating young tendencies, the music for which young people will have early breathed with relief. The young people who had lived behind the wall until that year.   I remember to have conserved for a long time a bit of that wall (but I ignored why it had been destroyed). Martina, a German very young friend of mine, with Italian origins, coming to spend her summer holydays in my small village, gave me a little piece of that wall. But it was for me a stone, only a stone. Nothing more. What was in Manchester in 1989? What do you remember about your city? What changed?

SOPHIA: 

At the start of the 90’s, my football team, Manchester United FC were the FA cup winners with over 30,000 attendees at every game. Manager Alex Ferguson, who would serve as United’s manager 2013 was facing repeated calls to be sacked and legends such as Mark Hughes, Bryan Robson and non-legends like Ralph Milne were on the pitch.

My dad, a most religious follower of United, would often be away from the house to pursue matches around the continent and return with abundant stories of their eccentric adventures around Europe, dodging Spanish sniffer dogs at airports and Hungarian tanks that inspired me with an unstoppable sense of wanderlust.
The music of ‘Madchester’ also added to our international notoriety. With Factory Records and the likes of Happy Mondays, The Stone Roses, Inspiral Carpets and The Charlatans (to name but some) emerging from the ‘Second Summer Of Love’ that was the era of acid house, mass raves and hedonistic youth culture that made it suddenly, very, very fashionable to be Mancunian.
I was born in April 1991 the midst of this late-eighties, early-nineties fervour where our Mancunian identity was one to be proud of- not in a nationalistic sense (United fans call ourselves The People’s Republik of Mancunia to separate ourselves from English nationals who would often chant abuse at United players during England matches, aptly in-keeping with this city’s anti-establishment attitude that still reigns today).

However, I was raised in an isolated town in the furthest Eastern parishes of Greater Manchester called Stalybridge, a grim place who’s notoriety is mostly connected to serial killers like the Moors Murders and Harold Shipman. Life there was and still is small, everyone knew each other, our mothers knew everyone else’s mothers, and nothing ever changed. I had few friends and was something of a social outcast so would spend my early childhood obsessed with fantasy fiction and defending the immediate territory of our street from the intrusion of ‘normal’ children and council workers who would always try to cut down the nearby trees.

I’ve found I have a much stronger connection to the city of Manchester than most people in my family. For older relatives it’s considered dangerous for me to even be in Manchester, which they see as a drug-fuelled city of vice full of homeless people, pick pockets and terrorist bombers (though bear in mind, the last time Manchester suffered any terrorist attack was in 1996 when the city centre was bombed by the IRA during the troubles. There were no fatalities).

Much of my sense of space in Manchester was developed through protests.
Manchester has a strong history of radicalism. Chartist movements, trade unionism was born here, the suffragette movement and in Chetham’s Library you can still see where Karl Marxist and Friedrich Enters wrote Das Kapital and The Communist Manifesto. Engels talks about Manchester in great detail in The Conditions of the Working Class in England.
There are certain spots that would always be the default place to meet for demonstrations. Before it’s demolition, the BBC building on Oxford Road was always where we would gather outside to protest war, racism, anti-nazi politicians, free Palestine protest- often things which really had nothing to do with the BBC, but this is where we would meet to protest.
Bigger demonstrations are always held in either Piccadilly Gardens or Albert Square outside the town hall. These days we always seem to meet outside the Central Library for our anti-Trump, pro-refugee rallies.
My sense of direction was mostly formed through marching against the rise of fascism, to defend the NHS, for free education and support trade unions. During demonstrations where we were heavily surrounded or trapped by police, we had to be able to navigate the backstreets and know all possible escape routes, or how to merely avoid intensely crowded shopping high streets. My time spent with my friend Florenta Lupu, who sold The Big Issue in the streets of Manchester taught me about the best places and times to make money if you are trying to sell things in the streets and her homeless comrades who often came to speak to us.

From my childhood, Manchester has changed a great deal and there is a strong sense of nostalgia for me. Iconic buildings have fallen, replaced by car parks and glass-facades of corporate structures. Especially in these recent years, the city of Manchester is becoming slowly but surely less for the people who live here and more for affluent London business types who have all come to Manchester seeking lower rents and opportunities for ‘development’.

One of the reasons for my entrenched sense belonging to the city of Manchester is not merely the familiarity and ‘connectedness’ but it’s messy, improvised atmosphere born out of an industrial revolution past which is being increasingly eroded by a ‘sanitised’ corporate ideal where myself and people I consider to be my peers and fellow mancs do not belong.

In 1989, in Rome, teen agers were fourteen and gathered into the pubs, playing old and big videogames and flippers. They spent afternoons listening to Spandau Ballet and Duran Duran in front of wide and colorful juke box screens. In a short time all that was over and the pubs became full of slot machines. People was not in streets and squares anymore. One reason was because Amiga 500 (the first one of several home computers) replaced all those old and big video games and the second one because consequently public places more and more  were losing their importance.

Pasolini has died 14 years before. Italy was in “tangentopoli” time and it was certainly not its best period. Socialist party was at the power and in few years power will be taken by Silvio Berlusconi, who would have put KO Italy by his television channels and by a new political method all based  on individualism.

With Berlusconi the country learnt quickly to reason individually, acting only to satisfy his own interest. Capitalism became open and without inhibitions and even the culture became a business.

In Italy art, with the excuse to be international, became sufferent of xenophilia. It is clear that countries with stronger economy were prevalent over the others, that institutions, either the public or the private ones, could invest more on artists  and on cultural acts, therefore arising envy in close countries.

The “archi star” competition begun: they spread their creative delirium in suburbs and in many big towns’ centers.

I would have come to Rome only 5 years after 1989. At 18 I begun to follow Architectural courses at University. I would have never thought that the ways where my emotions travelled were the preview of a bigger falling in love.  A love for the town, going through the University study, conflict periods e re-falling in love, love for urban space and for its shapes and ways of life.

Thirty years after: walking through the city

The city I walk through now by my legs and that I look at, district by district, is a complex town changing continuously, full of life and meetings, full of temporary happenings. In the time I appreciated more and more these temporary happenings.

It is almost thirty years since 1989 and the city I studied, where I walked through, where I lived, is not very different  from a lot of European cities that in the last years changed according to the phenomenon called “globalization”.

It is almost  taken for granted speaking about these urban regeneration episodes that poisoned  European cities,  about  not respected urban planning, about people’s urgent demands which have not been completely answered, about millions of urban planning and planification processes  not  realized  or not finished because of the times  and of burocracy.

In the meanwhile cities are crowed with new bodies, new  different  identities coming from  very distant country of the world. These new bodies and identities find magically their place in unexpected places and modify commercial processes, relationships, movements, well planned geographies, inside planning process.

It is difficult to follow what suddenly comes out in a suburb and suddenly fades away. It is difficult to intercept  meetings between cultures with very different characteristics, giving birth to new languages, new  processes of reality comprehension and new civil life places. Urban spaces’ planners and researchers should live the phenomena before imagining new ways of life and new possible projects. It is necessary to have dialogue with new actors, to take part to conflicts generated, to be inclusive toward cultures coming from other worlds, to do new urban worlds together.

I feel myself nomadic in my own city. Now I am 40 and I am not feeling from Umbria, not from Rome, not from Europe, neither from East nor West. I am feeling like a woman finding her culture by meeting people coming from other places. A woman finding her culture while she tries to understand what a Rumenian friend of her has felt in his country and while she tries to compare it with her life experience.  Common elements that Europe history gave us and that art and poetry are able to give back like a time machine.

We will see that in Sophia’s works and we will listen to it in Adrian’s  poems. Sophia is from Manchester, Adrian from Bacau, two towns that, like many others, couldn’t avoid changes determined by globalization. However, every town preserves its culture’s roots and a deep social texture with specific characteristics, very interesting to find out only by meeting with people. People not noticed by the hasty tourist who looks too quickly at everything in only one weekend, from museums to cafè (a lot of them have been planned for his hurry).

I met Sophia and Adrian in a little village in the north of Rumenia: Borsec. Under Ceausescu dictatorship this village was well known because its big thermal centre. Excellent water with a great iron amount. Now thermal buildings have been abandoned and the village’s income is constituted by winter and summer tourism. A Rumanian artist, Florin Dan Prodan, organizes for us the so-called artist residencies. His purpose is bringing new life in the village and creating a meeting opportunity between artists with different origins and local people, increasing exchanges, giving information about the village resources, giving the artists the possibility to do their researches, to find common elements and to walk together just a little bit.

It is what happened to me, Adrian and Sophia. We met and we shared our different cultures. We cooked different foods, we drunk, we sung and lived that free time necessary to ideas to be created.

Through this project, by these meetings and almost domestic exchanges, performed in Europe’s and world’s marginal places among artists, we want to understand how the different artists consider differently their towns’ changes in the last thirty years so that they enhance the differences and the specific characteristics of some places and how they are felt by new cultures living there.

For example: we can understand  by “Vanishing Manchester” how a post-modern city, coming out from new globalization, comes into a texture with a very specific history, the history of the industrial city, of places where workers live.

By listening Adrian’s poems (he has been called the”Romanian Keruak”) we can understand how dictatorial structures slowly get opened during 20 years to let some other to get into. We can understand who is living in the Romanian towns’ “not places”, we can go sailing in the writer’s feelings and we can explore the feelings of those “not places’” protagonists.

The meeting place and its territory

This meeting will be performed in a big building iron axes and beams shop. The building, built in 1960 and still intact, is testimonial of what “asse tiburtino” should have been become (that is an axis built for technology and new enterprises).

Its big and sturdy steel net structure resisted to demolitions done to build in the last 20 years commercial centers, shopping centers and espero palace. The last ones contributed to enlarge more and more the confused  texture of a suburb  born without a unique project.

The project would have changed this area in a prestigious economic pole, creating new enterprises and subsequent new jobs in different areas, but it never started. The sporadic and not connected with the town interventions contributed to do confusion either in urbanistic or social and economic aspect.

In this place we want to study changing cities, we want to consider again the changes and to reflect on them. These changes often occur by processes and ways in contrast with planning and regeneration that a lot of people working  in this area are looking for, still linked to old   models and structures.

VERSIUNEA ROMÂNEASCĂ

Via Tiburtina 874

Artişti: Sophia Gardiner & Adrian Creţu

Curator:

Maria Chiara Calvani

1989: 10 noiembrie – Berlin: cu ocazia căderii zidului Berlinului, a fost organuzat unul dintre cele mai importante concerte ale Europei din toate timpurile

Margaret Thatcher, împreună cu preşedintele american George Bush şi liderul sovietic Mikhail Gorbachev, au declarat sfârşitul Războiului Rece după 40 de ani.

Amintiri pentru a împărtăși cu tine

Aveam 14 ani și a venit timpul de Crăciun. Îmi amintesc foarte bine mirosurile de alimente de Crăciun în casa mea, la fel ca în fiecare casă în timp de Crăciun, în micul sat de pe malul lacului Trasimeno, unde m-am născut. La știrile de televiziune, la prânz și cină timp, ca la acel moment a fost de obicei, nimeni nu poate uita acele imagini oribile cu privire la două corpuri fără viață mințit pe pământ și acoperit cu sânge proaspăt. Executarea tocmai fusese făcută. Aceste corpuri au aparținutlui  Nicolae Ceausescu și soției sale, Elena. Nicolae Ceausescu, secretar al Partidului Comunist din romanesc, cat 1965 și președinte ultima Republicii Socialiste România, a fost ucis cu soția sa, în noaptea de Crăciun din 25 decembrie 1989.

La vremea lui Adrian avea 11 ani și a trăit în Bacău, orașul unde s+a născut și unde eu nu am fost, în ciuda faptului că am călătorit foarte mult în România.

Ceea ce a fost în România în 1989? Care aer putea fi respirat acolo? Ce s+a schimbat de atunci? Ce clădire îți amintești cel mai bine in Bacau? Care locuri se întorc în mintea ta? Ce e acum în locul lor?

ADRIAN:

Ceea ce a fost în România în 1989? – România din anul 1989 a fost întunecată și plină de frică și sărăcie – oamenii se temeau să vorbească liber și de viață a fost o luptă de la o zi la alta. Ce aer ar putea fi respirat? – Chiar înainte de revoluția anticomunistă din decembrie 1989, atmosfera a fost ciudat, ca un aer de schimbare a fost tot în jurul nostru, trecerea de la întuneric la lumină, de la dictatură la libertate. Ce sa schimbat de atunci? – Au fost multe schimbări, unele bune, unele rele. Imensele blocuri comuniste pentru o viață sunt aceleași: gri, aglomerat, dar plin de viață și de copii voci. Alte modificări sunt importate din societatea vest a Consumatorului: Coca-Cola, mall-uri, MacDonalds, hipermarketurile etc. Cele mai importante schimbări bune sunt libertatea de exprimare și de a călători peste tot în lume și faptul că te simți în control deplin din viața ta și nu există nici un partid politic să dicteze ceea ce trebuie să faci. Ce clădire îți amintești cel mai bine in Bacau? Îmi amintesc Biblioteca Județeană din Bacău, unde am început să merg când aveam 11 ani, pentru a împrumuta cărți. Am fost un cititor avid și Biblioteca Județeană este instituția am vizitat cel mai mult în Bacău, cu excepția școlii, desigur. Este o minunată clădire veche de 160 de ani, chiar în centrul orașului Bacău, care încă mai există în prezent. Care pătrate și locuri se întorc în mintea ta? – Există o mică piață publică în spatele Biblioteca Județeană din Bacău, unde am folosit pentru a merge în verile calde pentru a citi pe bănci de acolo, numit Piata Trandafirilor – am plăcut să stau acolo în soare și citesc cărțile mele. Ce e acum în locul lor? – Bacau este mai mult sau mai puțin la fel acum, deși a fost invadat de hipermarket-uri mari și branduri internaționale, cum ar fi Selgross, Cora, Lidl, Auchan, Metro, Carrefour, Penny, Profi, etc, care este pur și simplu sufocă orașul și omoară piețele locale și magazine mici, de familie, dar oamenii merg acolo, pentru că este mai ieftin să cumpere de acolo.

Aveam 14 ani, iar iarna s-a terminat. Sezonul de primăvară a venit cu viu spiritul meu adolescent ager. Din Europa de Vest vine muzica pentru romantică după după-amiaza de școală și se adaugă combustibil la focul emoțiile mele. Casa mea a fost doar o mică pauză în timpul călătoriilor mele emoționale pline de iluzii și inloving; Smith, U2, Europa, Morrisey și au fost drumurile acestor călătorii, realizate de țigări și bere, din nopți petrecute stând cu prietenii mei de la stațiile de tren din Torino Milano și Bologna. La acea vreme Sophia nu era născută, și în timp ce mă uitam la tavan, gândindu-se următoarea mea călătorie la un concert, orașul Manchester, orașul a fost inundat de muzica, muzica pe care ca un flux reprimat, inundat case și pătratelor europene orase. Muzica inaugurez tendințe tinere, muzica pentru care tinerii vor fi respirat mai devreme, cu relief. Tinerii care au trăit în spatele zidului până în acel an. Îmi amintesc să fi conservat pentru o lungă perioadă de timp un pic de acel zid (dar am ignorat de ce a fost distrus). Martina, un foarte tânăr prieten german al meu, cu origini italiene, venind să-și petreacă vacantele de vara in satul meu mic, mi-a dat o mică bucată de acel zid. Dar a fost pentru mine o piatră, doar o piatră. Nimic mai mult. Ceea ce a fost în Manchester, în 1989? Ce vă amintiți despre orașul? Ce s-a schimbat?

SOPHIA: 

La începutul anilor 90, echipa mea de fotbal, Manchester United FC au fost câștigătorii FA Cup, cu peste 30.000 de participanți la fiecare joc. Managerul Alex Ferguson, care va servi ca manager United 2013 a fost cu care se confruntă apelurile repetate de a fi demis și legende, cum ar fi Mark Hughes, Bryan Robson și non-legende precum Ralph Milne au fost pe teren.

Tata, un adept cel mai religios al United, ar fi de multe ori departe de casa pentru a urmări meciurile în jurul valorii de continent și de a reveni cu povești abundente de aventurile lor excentrice în jurul valorii de Europa, ferindu câini dresați spaniolă în aeroporturi și tancuri din Ungaria, care m-au inspirat cu un neoprit sentiment de Wanderlust.

Muzica „Madchester“, a adăugat, de asemenea, la notorietate noastră internațională. Cu Factory Records, și îi place Happy luni, The Stone Roses, Inspiral Covoare și The Charlatans (pentru a numi doar câteva), în curs de dezvoltare din „a doua vara de dragoste“, care a fost epoca de acid house, rave-uri de masă și cultura de tineret hedoniste care a făcut ea dintr-o dată, foarte, foarte la modă să fie Mancunian.

M-am născut în aprilie 1991, mijlocul acestui sfarsitul anilor optzeci, începutul anilor nouăzeci fervoare în cazul în care identitatea noastră Mancunian a fost unul să fie mândru de- nu într-un sens naționalist (fanii United ne numim Republik Populară Mancunia de a ne separa de cetățeni în engleză care ar cânta de multe ori la abuz jucatori United în timpul meciurilor Anglia, pe bună dreptate în conformitate cu atitudinea anti-establishment acestui oraș care încă domnește astăzi).

Cu toate acestea, am fost crescut într-un oraș izolat în cele mai îndepărtate parohii estice ale Greater Manchester, numit Stalybridge, un loc sumbru, care este cea mai mare parte notorietate este conectat la criminali în serie, cum ar fi Murders mlastina si Harold Shipman. Viața nu a fost și încă este mic, toată lumea știa reciproc, mamele noastre știa tuturor celorlalți mame, și nimic nu sa schimbat niciodată. Am avut câțiva prieteni și a fost ceva de un proscris socială astfel încât să-și petreacă copilăria mea timpurie obsedat de ficțiune fantezie și apărarea teritoriului imediat străzii noastre din intruziunea copiilor „normali“ și lucrătorii consiliului, care ar încerca întotdeauna să taie copacii din apropiere .

Am găsit că am o legătură mult mai puternică în orașul Manchester, cei mai mulți oameni decât în ​​familia mea. Pentru rude mai în vârstă este considerat periculos pentru mine să fie chiar și în Manchester, pe care le văd ca un oraș alimentat de droguri de vice-plin de oameni fără adăpost, alege buzunare și bombardiere teroriste (deși trebuie avut în vedere, ultima dată când Manchester a suferit un atac terorist a fost în 1996, când centrul orașului a fost bombardat de IRA în timpul necazurile. Nu au existat decese).

O mare parte din sentimentul meu de spațiu în Manchester, a fost dezvoltat prin proteste.

Manchester are o istorie puternica de radicalism. mișcări cartiste, sindicalismul s-a născut aici, mișcarea suffragette și în Biblioteca Chetham vă puteți vedea în continuare în cazul în care Karl marxistă și Friedrich a scris Das Kapital Introduce și Manifestul Comunist. Engels vorbește despre Manchester în detaliu în Condițiile ale clasei muncitoare din Anglia.

Există anumite locuri care ar fi întotdeauna locul implicit pentru a satisface pentru demonstrații. Înainte de a fi demolare, clădirea BBC pe Oxford Road a fost întotdeauna în cazul în care ne-ar aduna în afara pentru a protesta față de război, rasism, politicieni antinaziste, liber Palestina protest- de multe ori lucruri care au avut într-adevăr nimic de-a face cu BBC, dar acest lucru este în cazul în care ne-ar întâlni pentru a protesta.

Demonstratii mai mari sunt întotdeauna loc fie în grădinile Piccadilly sau Albert Piața în fața primăriei. Aceste zile am întotdeauna par să se întâlnească în afara Bibliotecii Centrale pentru anti-Trump, mitinguri noastre pro-refugiați.

Sentimentul meu de direcție a fost formată în mare parte prin marș împotriva ascensiunii fascismului, pentru a apăra NHS, pentru educație și sprijin sindicatelor libere. În timpul demonstrațiilor în care am fost înconjurați puternic sau prins de poliție, a trebuit să fie capabil de a naviga străzile secundare și cunosc toate căile de evacuare posibile, sau cum să evite pur și simplu cumpărături intens aglomerate străzi înalte. Timpul meu petrecut cu prietenul meu Florenta Lupu, care a vandut Mare Problema pe străzile din Manchester, m-au învățat despre cele mai bune locuri și momente pentru a face bani dacă încercați să vândă lucruri pe străzi și tovarășii ei fără adăpost care de multe ori au venit să vorbească cu ne.

Din copilărie, Manchester s-a schimbat foarte mult și există un puternic sentiment de nostalgie pentru mine. clădirile iconice au scăzut, înlocuite cu parcările și sticla fațade ale structurilor corporative. Mai ales în aceste ultimii ani, orașul Manchester devine încet, dar sigur mai puțin pentru oamenii care trăiesc aici și mai mult pentru bogate tipuri de afaceri din Londra, care au toate vin la Manchester, căutând chirii mai mici și oportunități pentru „dezvoltare“.

Unul dintre motivele pentru care sentimentul meu fortificata aparțin orașului Manchester, nu este doar familiaritatea și „conectivitatea“, dar se naște o atmosferă murdar, improvizat dintr-un trecut revoluție industrială, care este din ce în ce erodate de un ideal corporativ „igienizat“ în cazul în care mă iar oamenii le consider colegii mei și colegii mancs nu fac parte.

În 1989, la Roma, adolescenţii care aveau paisprezece s-au adunat în pub-uri, jucând jocuri video și înotătoare vechi și mari. Ei au petrecut după-amiaza asculta Spandau Ballet si Duran Duran in fata ecrane tonomat largi și pline de culoare. Într-un timp scurt, tot ceea ce a fost de peste si pub-uri au devenit plin de slot machines. Oamenii nu mai era în străzi și în piețe. Un motiv a fost pentru că Amiga 500 (primul din mai multe calculatoare acasă) înlocuiește toate acele vechi și mari jocuri video și al doilea, deoarece locurile publice, prin urmare, mai mult și mai mult au pierdut importanța lor.

Pasolini a murit la 14 de ani înainte. Italia a fost în timp „Tangentopoli“ și a fost cu siguranță nu perioadă de cele mai bune. partid socialist a fost la putere și în câțiva ani, puterea va fi luată de către Silvio Berlusconi, care ar fi pus KO Italia prin canalele sale de televiziune și printr-o nouă metodă de politică toate bazate pe individualism.

Cu Berlusconi țară învățat repede să raționa în mod individual, acționând doar pentru a satisface propriul interes. Capitalismul a devenit deschis și fără inhibiții și chiar cultura a devenit o afacere.

În Italia arta, cu scuza de a fi internațional, a devenit sufferent de xenophilia. Este clar că țările cu o economie mai puternică au fost predominante față de ceilalți, că instituțiile, fie cele private publice sau, ar putea investi mai mult pe artiști și pe actele culturale, prin urmare, rezultă invidie în țările apropiate.

„Star Archi“ competiția a început: au răspândit delir creativ în suburbiile și în centre multe orașe mari.

Mi-ar fi ajuns la Roma numai 5 ani după 1989. La 18 ani am început să urmeze cursuri de arhitectură la Universitatea. Niciodată n-aș fi crezut că modurile în care emoțiile mele călătorit au fost previzualizarea unei mai mari care se încadrează în dragoste. O dragoste pentru oraș, trecând prin studiul Universității, perioadele de conflict de e-re care se încadrează în dragoste, iubire pentru spațiul urban și pentru forme și moduri de viață.

La treizeci de ani: mersul pe jos prin oraș

Orașul umblu prin acum de picioarele mele și că mă uit la, districtul de cartier, este un oraș complex în continuă schimbare, plin de viață și de întâlniri, plină de întâmplări temporare. In timp am apreciat mai mult și mai mult aceste evenimente temporare.

Este aproape treizeci de ani de la 1989 și orașul am studiat, în cazul în care am mers prin, în cazul în care am trăit, nu este foarte diferit de la o mulțime de orașe europene, care, în ultimii ani au schimbat în funcție de fenomenul numit „globalizare“.

Este aproape luată vorbind despre aceste episoade de regenerare urbană care otrăvite orașele europene, planificarea urbană cu privire la care nu a respectat, cu privire la cererile urgente ale oamenilor care nu au fost complet răspuns, despre milioane de planificare urbană și a proceselor de planificare nu a realizat sau nu au terminat din cauza ori și a burocracy.

Între timp orașele sunt cocoșul cu organisme noi, noi identități diferite provenind de la o țară foarte îndepărtată a lumii. Aceste noi organisme și identități găsesc magic locul lor în locuri neașteptate și să modifice procesele comerciale, relatii, mișcări, geografii bine planificate, în interiorul procesului de planificare.

Este dificil să urmeze ceea ce vine dintr-o dată într-o suburbie și dintr-o dată dispare. Este dificil de a intercepta întâlniri între culturi, cu caracteristici foarte diferite, dând naștere la noi limbi, noi procese de realitate înțelegere și noi locuri de viață civilă. planificatorii și cercetătorii spațiilor urbane ar trebui să trăiască fenomenele înainte de imaginarea noi moduri de viață și de noi proiecte posibile. Este necesar să existe un dialog cu noi actori, pentru a lua parte la conflicte generate, să fie inclusiv spre culturi provenind din alte lumi, de a face noi lumi urbane împreună.

Mă simt nomad în orașul meu. Acum sunt 40 și eu nu mă simt din Umbria, nu de la Roma, nu din Europa, nici din Est, nici Vest. Mă simt ca o femeie a găsi cultura ei de a întâlni oameni care vin din alte locuri. O femeie a găsi cultura ei în timp ce ea încearcă să înțeleagă ce un prieten al ei a romanesc, cat simțit în țara sa și în timp ce ea încearcă să-l compare cu experiența ei de viață. Elementele comune care istoria Europei ne-a dat și că arta și poezia sunt în măsură să dea înapoi ca o mașină a timpului.

Vom vedea că în lucrările lui Sophia și vom asculta-l în poeziile lui Adrian. Sophia este de la Manchester, Adrian de la Bacău, două orașe, care, la fel ca mulți alții, nu a putut evita schimbările determinate de globalizare. Cu toate acestea, fiecare oraș își păstrează rădăcinile cultura sa și o textură socială profundă cu caracteristici specifice, foarte interesant pentru a afla doar prin întâlnirea cu oamenii. Oamenii nu observat de către turistul grăbit care se uită prea repede la toate într-un singur week-end, de la muzee la Cafe (multe dintre ele au fost planificate pentru graba).

M-am întâlnit Sophia și Adrian într-un mic sat din nordul României: Borsec. Sub dictatura lui Ceausescu acest sat a fost bine cunoscut pentru că centrul său mare termic. apa excelenta cu o cantitate mare de fier. Acum, clădiri termice au fost abandonate și venitul satului este constituit de turismul de iarnă și de vară. Un artist român, Florin Dan Prodan, organizează pentru noi, așa-numitele rezidențe de artist. Scopul lui este de a aduce viață nouă în sat și creând o oportunitate de întâlnire între artiști cu diferite origini și populației locale, creșterea schimburilor, oferind informații despre resursele sat, oferind artiștilor posibilitatea de a face cercetările lor, pentru a găsi elemente comune și să meargă împreună doar un pic.

Este ceea ce sa întâmplat cu mine, Adrian și Sophia. Ne-am întâlnit și ne-am împărtășit noastre culturi diferite. Am fierte diferite alimente, am băut, am cântat și am trăit acel timp liber necesar idei pentru a fi create.

Prin acest proiect, prin aceste întâlniri și schimburi aproape interne, efectuate în locuri marginale ale lumii printre artiști din Europa și, vrem să înțelegem modul în care diferitele artiști ia în considerare în mod diferit modificările orașele lor în ultimii treizeci de ani, astfel încât să sporească diferențele și specificul caracteristici ale unor locuri și modul în care acestea sunt resimțite de noi culturi care trăiesc acolo.

De exemplu: putem înțelege prin „disparand Manchester“ modul în care un oraș post-modernă, care iese din noua globalizare, vine într-o textură cu o istorie foarte specific, istoria orașului industrial, a locurilor în care trăiesc muncitori.

Ascultând poemele lui Adrian (el a fost numit “Kerouak românesc“), putem înțelege modul în care structurile încet se deschise pe parcursul a 20 de ani dictatoriale pentru a lasa alte pentru a intra în. Putem înțelege cine trăiește în orașele din România «nu locuri», putem merge navighează în sentimentele scriitorului și putem explora sentimentele celor „nu locuri“ protagoniști.

Locul de întâlnire și teritoriul său

Această întâlnire va fi realizată într-un mare magazine cu axe de fier de construcție și grinzi mmetalice. Clădirea, construită în 1960 și încă intactă, este mărturie a ceea ce ar fi trebuit să devină „Asse Tiburtino“ (adică o axă construit pentru tehnologie și întreprinderi noi).

Structura sa mare și robustă din oțel net a rezistat la demolări efectuate pentru a construi în ultimii 20 de ani de centre comerciale, centre comerciale și Palatul Espero. Acestea din urmă au contribuit pentru a mări și mai mult textura confuză de o suburbie născut fără un proiect unic.

Proiectul s-ar fi schimbat acest domeniu într-un pol economic de prestigiu, crearea de noi întreprinderi și noi locuri de muncă ulterioare în diferite domenii, dar niciodată nu a început. Sporadic și care nu au legătură cu intervențiile oraș au contribuit la a face confuzie, fie în aspectul edilitar sau social și economic.

În acest loc dorim să studieze în schimbare orașe, dorim să ia în considerare din nou modificările și pentru a reflecta asupra lor. Aceste modificări apar adesea prin procese și metode în contrast cu planificarea și regenerarea că o mulțime de oameni care lucrează în acest domeniu sunt în căutarea, încă legate de modele si structuri vechi.

 

VERSIONE ITALIANA

Via Tiburtina 874

Artisti: Sophia Gardiner e  Adrian Cretu

a cura di

Maria Chiara Calvani

Anno 1989: 10 novembre – Berlino: in occasione della caduta del muro viene organizzato il concerto:  THE WALL.

Margaret Thatcher, George Bush e Mikhail Gorbachev, dopo 40 anni dichiarano la fine della guerra fredda.

Ricordi da condividere con voi

Avevo 14 anni ed era il periodo delle vacanze di natale perché ricordo bene gli odori delle cibarie natalizie  che in quei giorni in qualsiasi casa del paesino sulle rive del Trasimeno fanno da padroni. Al telegiornale che, a differenza di adesso,  andava in onda durante le ore del pranzo e della cena e poco più,  nessun adolescente di allora può scordare quelle orribili  immagini di due  corpi senza vita, riversi sul cemento e coperti di sangue fresco di un’esecuzione avvenuta un istante prima. Erano i corpi  di Nicolae Ceausescu e sua moglie Elena. Nicolae Ceausescu, Segretario generale del Partito Comunista Romeno dal 1965, ed ultimo Presidente della Repubblica Socialista di Romania viene fucilato insieme a sua moglie la notte di natale del 25 dicembre del 1989.

In quegli anni Adrian aveva 11 anni e viveva a Bacau, città in cui è anche nato e dove non sono mai stata sebbene abbia viaggiato molto in Romania.

Che c’era in Romania nel 1989, cosa ti ricordi della tua città ? Che aria si respirava  Cosa è cambiato rispetto a quel periodo? Quali edifici ricordi in particolare di Bacau? Quali i luoghi e le piazze che ti tornano in mente? Cosa c’è ora al loro posto?

ADRIAN:

La Romania del 1989 era grigia, piena di paura e povertà, le persone avevano timore di parlare liberamente e la vita era una lotta ogni giorno. Subito prima della rivoluzione anticomunista del dicembre dell’89, l’atmosfera era particolare, respiravamo una strana aria di cambiamento, come una sorta di passaggio dal buio alla luce, dalla dittatura alla libertà. Sono cambiate molte cose da allora, alcune in meglio ed alcune in peggio. Per esempio si è continuato a vivere negli imponenti edifici dell’epoca comunista: alloggi grigi ed affollati, tuttavia la cosa bella era sentire la vita al loro interno, specialmente le voci dei bambini che riempivano quegli spazi. Altre cose che hanno generato il cambiamento sono state importate dalla società dei consumi: la Coca Cola, gli shopping malls, i Mac Donalds gli ipermercati etc… Ma la cosa più importante di questo cambiamento è stata la possibilità di parlare liberamente, la possibilità di esprimersi. Direi che altri elementi importanti sono stati la libertà di viaggiare, di sentirsi nuovamente responsabili delle proprie scelte e di non avere più alcun partito che ti ordinasse cosa dover fare e cosa no. Degli edifici ricordo in particolare la biblioteca di Bacau dove ho iniziato ad andare  da quando avevo 11 anni. Ero un avido lettore e questa biblioteca è stato l’edificio che ho frequentato di più nella mia città, fatta eccezione per la scuola logicamente. L’edificio ha 160 anni di storia, è bellissimo e si trova tuttora proprio al centro di Bacau. C’è una piccola piazza dietro la Biblioteca, si chiama Piazza delle rose, al tempo mi sedevo su una delle panchine a leggere i libri che prendevo in biblioteca, specialmente in estate o durante la bella stagione. Amavo stare seduto a leggere sotto il sole! Bacau oggi non è molto cambiata da allora anche se è stata invasa dagli ipermercati e dai negozi alla moda internazionali come i Selgross, Cora, Lidl, Auchan, Metro, Carrefour, Penny, Profi che hanno a dirla tutta soffocato la città ed ucciso il commercio  locale ed i piccoli negozi a conduzione familiare, ma le persone vanno lì perché è più economico.

 

Avevo 14 anni e l’inverno era passato. La stagione primaverile accompagnava il mio effervescente spirito adolescenziale. Dall’Europa dell’ovest arrivava la musica che accompagnava i miei pomeriggi e gettava benzina sul fuoco delle mie emozioni. La casa era solo una sosta durante i miei viaggi inondati di illusioni ed innamoramenti; Gli Smith, gli U2, Gli Europe, Morrisey  erano le strade di quei miei viaggi fatti di sigarette e birra, notti passate a terra con i gruppi di amici alle stazioni di Torino,  Milano e Bologna.

In quegli anni Sophia non era ancora nata e, mentre io me ne stavo con gli occhi rivolti al soffitto a pensare  al prossimo viaggio per qualche concerto che mi avrebbe fatto stare alla grande per molto tempo,  la città che avrebbe dopo due anni accolto Sophia  era già da qualche anno inondata di musica, quella musica che come un flusso irrefrenabile raggiungeva le case e le piazze delle città europee. La musica di Manchester che  inaugurava tendenze giovanili ed avrebbe fatto tirare di lì a poco un sospiro di sollievo alle generazioni di giovani che avevano vissuto fino a quella data dietro al muro. Ricordo di aver conservato un pezzetto di quel muro (del cui  abbattimento a quell’età ignoravo le ragioni) per molto tempo. Martina (che faceva di cognome Guerra guarda un po’), un’amichetta tedesca con origini italiane, veniva a passare le vacanze estive al mio paese, ed in quell’anno me ne portò un pezzetto. Solo un sasso, non rappresentava né di più né di meno che un sasso per me a quell’epoca.

Che c’era a Manchester nel 1989, cosa ti ricordi della tua città ? Cosa è cambiato rispetto a quel periodo?

SOPHIA:

All’inizio degli anni 90, la mia squadra del cuore il Manchester United FC vinceva la FA CUP (La coppa d’Inghilterra) collezionando circa 30.000 spettatori a partita. L’allenatore Alex Ferguson si sarebbe dimesso da lì a poco dopo circa 25 anni. Erano in campo leggende come Mark Hughes e Bryan Robson e altri protagonisti meno leggendari come Ralph Milne. Mio padre era un accanito sostenitore del Manchester United, seguiva la sua squadra in casa e fuori casa e spesso se ne andava anche all’estero. Ritornava dall’Europa con una collezione di avventure e storie eccentriche. Ricordo la volta in cui raccontò del come riuscì a schivare i cani anti droga della polizia spagnola all’aeroporto o delle storie dei serbatoi ungheresi.  Quei suoi  racconti mi generavano delle emozioni che mi sono portata dentro sino ad ora e che mi hanno suggerito crescendo un desiderio di vagabondaggio meglio se in luoghi sperduti e ricchi di sorprese. Ci si mise anche la musica di quella “Madchester” a rendere la città una delle più stimolanti e trendy dell’epoca. Queste le maggiori case di produzione : Factory Records, Happy Mondays, The Stone Roses, Inspiral Carpets e The Charlatans (per citarne solo alcune), emergendo dalla “Seconda estate dell’amore”, l’epoca dei Raves di massa e della giovane cultura edonistica, rese improvvisamente molto molto alla moda essere Mancuniani.

Sono nata nell’aprile del 1991 alla fine di questi gloriosi anni ottanta; al tempo l’identità del popolo Mancuna era alle stelle, tutti erano carichi di una certa fierezza, ma non di  nazionalismo, un orgoglio e un senso di convinta appartenenza a questa città avvolgeva tutti e tutto. I tifosi dello United si chiamavano “Il popolo della Repubblica di Mancuna” per differenziarsi dagli altri di semplice nazionalità inglese e lo dicevano con un certo atteggiamento anti establishment che si respira ancora oggi.

Tuttavia sono cresciuta in un piccolo villaggio anche un po’ isolato in mezzo alla campagna inglese nella parte ad est di Manchester, un luogo chiamato Stalybridge,  un piccolo villaggio perlopiù conosciuto dal grande pubblico per i serial Killers: Moors Murderrs e Harold Shipman. La vita al mio paese era ed è rimasta semplice. Tutti si conoscono, ricordo che da bambina la nostre madri si conoscevano tutte, la stessa cosa è per i bambini di adesso, nulla è cambiato. Avevo pochi amici, un piccolo gruppo di amichetti particolari, diversi dai gruppi dei bambini “normali” da cui eravamo esclusi. In questa atmosfera, ed ossessionata dai film fantasy, ho passato l’ infanzia difendendo il mio territorio dagli intrusi  e  dagli operatori comunali che tentavano di tagliare gli alberi delle nostre vie. Ho capito di essere l’unica  della mia famiglia ad avere un legame con Manchester. Alcuni miei vecchi parenti la consideravano una città pericolosa, piena di drogati e gentaccia come homeless, ubriaconi, ladri e terroristi. Pensandoci bene l’ultimo attacco terroristico a Manchester fu nel 1996, quando la città fu bombardata dall’IRA durante il conflitto. (Non era una fatalità)

Molto del senso dello spazio della mia città l’ho acquisito attraverso le proteste. Manchester ha una grossa storia di radicalismi. Il Chartist movements è nato qui.

Nella Chetham’s Library si può ancora vedere dove Karl Marks e Friederich Engels scrissero”Das Kapital” e il Manifesto comunista. Engels in molti suoi scritti parla di Manchester e la descrive in ogni dettaglio specialmente quando parla della condizione delle classi lavoratrici in Inghilterra.

Ci sono certi angoli in cui vado ad occhi chiusi ogni volta che con gli altri ci diamo appuntamento per le manifestazioni. Prima della sua demolizione,  l’edificio della BBC in Oxford Road era il luogo preferito per i nostri raduni per le partenze per le dimostrazioni contro la guerra, il razzismo, per la Palestina libera etc… cose che non hanno niente a che vedere con la BBC, ma è il posto in cui avevamo deciso di incontrarci per iniziare i movimenti di protesta. Le più grandi manifestazioni sono sempre avvenute in Piccadilly Gardens o in Albert Square  davanti al Municipio. Oggi come oggi ci si incontra fuori dalla Central Library per esempio per le proteste anti Trump, o per i rifugiati. Il mio percorso parte da qui, da queste marce contro l’ascesa del fascismo, per difendere l’NHS, per protestare a favore della libera educazione e il supporto del trade union. Durante le dimostrazioni dove spesso venivamo rincorsi dalle cariche della polizia, siamo diventati abili nel correre lungo strade secondarie della città o nel cercare velocemente altre vie d’uscita per evitare il centro affollato di negozi e gente. Florenta Lupo e le sue compagne che vendono The Big Issue nelle strade di Manchester, mi hanno insegnato quali sono i posti e le ore migliori per fare soldi in città se cerchi di vendere oggetti in strada.

Dalla mi infanzia a questa parte Manchester è cambiata tanto e provo un senso forte di nostalgia per la vecchia città. Le icone della Manchester industriale sono state distrutte per lasciare il posto ai grandi ipermercati e facciate che fanno da schermo a grossi contenitori per appartamenti di lusso, grandi alberghi o uffici per grosse imprese. In questi ultimi anni Manchester ha cessato di essere una città a misura degli abitanti ma è diventata una city sempre più alla portata degli uomini d’affari londinesi che l’hanno scelta solo per ragioni economiche. I costi degli appartamenti in cui posizionare i loro uffici  di marketing e imprese di costruzione sono più economici di quelli di Londra e loro possono portare avanti le loro imprese con poche spese (o minori se non altro). Il suo passato industriale è sempre più eroso e l’antica città, volano di rivoluzioni e moti insurrezioni, è sepolta sotto strati di polvere, anzi sotto strati di luminarie senza senso, le luminarie del Capitale.

Avevano 14 anni a Roma  gli adolescenti  e si ritrovavano nei bar davanti ai catafalchi di videogiochi e flipper,  passando i pomeriggi dopo la scuola ad ascoltare gli Spandau Ballet e i Duran Duran davanti agli schermi giganti e colorati dei juke box. Poi tutto questo finì nel giro di poco, ed al posto dei videogiochi i bar si riempirono di slot machine. Le piazze e le strade si svuotarono di gente, un po’ perché l’ Amiga 500 (il pioniere di una serie infinita di calcolatori elettronici) sostituì quei catafalchi e tutti preferivano rimanere a casa a giocare ai videogame, un po’ perché di conseguenza persero d’importanza i luoghi della vita pubblica. Pasolini era morto già 14 anni prima. Il paese in pieno periodo tangentopoli non viveva certo il suo tempo più fiorente, e, politicamente, i socialisti al potere da lì a poco avrebbero passato la staffetta del governo del paese  a Silvio Berlusconi. Lui sì che  avrebbe messo  l’Italia definitivamente   Ko attraverso le sue televisioni e un nuovo modo di fare politica tutto incentrato sul più becero individualismo! Il paese sotto il Governo Berlusconi imparò in fretta a ragionare come un individualista che si muove ed agisce solo per assecondare un suo interesse. Le forme più sfrenate e disinibite del capitalismo si scatenarono; persino la cultura diventò un’impresa.  L’arte, in Italia, con la scusa di internazionalizzarsi, iniziò a soffrire di una malattia a cui possiamo dare un nome: esterofilia.  E’ evidente che i paesi in cui l’economia era più forte iniziarono a prevalere sugli altri, le istituzioni, dalle pubbliche a quelle private, riuscirono ad investire di più negli artisti e nelle operazioni “culturali” generando le invidie degli stati vicini. Fu così che le grandi capitali dell’occidente europeo si riempirono di nuovi edifici.  Iniziò la gara delle archi star che disseminarono i loro deliri creativi nelle periferie e nei centri di molte metropoli.

Sarei arrivata a Roma soltanto 5 anni dopo il 1989. All’età di 18 anni  avrei iniziato a frequentare l’università di Architettura. In quel tempo  non mi sarei mai immaginata che, quelle strade sulle quali viaggiavano le mie emozioni di studentessa erano un presagio di un innamoramento più grande. Un innamoramento per la città che è passato attraverso lo studio all’Università, periodi di conflitto e ritorni di fiamma, un innamoramento per lo spazio urbano e delle sue  forme e modi  di vita.

Trent’anni dopo: percorrendo la città

La città che percorro adesso con le mie gambe e che scruto di quartiere in quartiere è una città complessa in continua trasformazione, piena di vita e di incontri, piena di accadimenti effimeri. Ho imparato ad apprezzare col tempo sempre di più gli accadimenti effimeri.

Sono passati quasi trent’anni dal 1989 e la città che ho studiato, vissuto, percorso non è attualmente molto diversa da molte città europee che in questi anni si sono trasformate aderendo quasi inconsciamente a quel fenomeno chiamato globalizzazione. E’ quasi scontato parlare di certi fenomeni di rigenerazione urbana che hanno contaminato le metropoli europee, delle decisioni dei piani regolatori disattese, delle urgenze legate alle domande della popolazione in crescita alle quali sono state date risposte palliative, dei milioni di piani regolatori e processi di pianificazione non realizzati o incompiuti per colpa dei tempi e della macchinosità dell’ingranaggio burocratico.

Ma intanto le città vivono brulicando di nuovi corpi, di identità diverse che provengono da luoghi lontani del mondo. Moltitudini che trovano posto come per incanto in luoghi inaspettati modificando i processi commerciali, le relazioni, gli spostamenti, le geografie, diligentemente pianificati e progettati all’interno degli uffici piano regolatore. E’ difficile  stare dietro a fenomeni che emergono con una certa tempestività in una specifica area urbana e che con la stessa velocità si dissolvono. E’ difficile intercettare gli incontri tra culture dagli accenti diversissimi che fanno nascere nuovi linguaggi e processi di comprensione della realtà e nuovi spazi di vita civile. Da pianificatori e cultori dello spazio urbano occorre viverli certi fenomeni, per poter ipotizzare nuove forme di vita e nuovi possibili progetti. Occorre dialogare con i nuovi attori, partecipare ai conflitti che si generano, essere inclusivi nei confronti delle culture che arrivano da altri mondi, fare nuovi mondi urbani insieme.

Io stessa mi sento nomade nella mia città. Ora all’età di 40 anni non mi sento né umbra, né romana, né cittadina dell’europa dell’est, né dell’ovest, ma una donna che ritrova la propria cultura nell’incontro con altre provenienze.  Una donna che ritrova la sua cultura cercando di afferrare cosa ha vissuto un amico poeta rumeno nel suo paese e cercando di confrontarlo con la sua esperienza  di vita. Elementi in comune che questa storia d’Europa ci ha fornito e che come una macchina del tempo l’arte  e la poesia sanno riportare.

Questo  vissuto  lo vedremo nei lavori di Sophia e lo ascolteremo nelle poesie di Adrian. Sophia è di Manchester, Adrian di Bacau, due città che come tante altre non si sono potute sottrarre ai cambiamenti generati dalla globalizzazione.  Tuttavia ogni città conserva le radici della sua cultura, un tessuto sociale sommerso, con delle specificità ben distinte, ed interessantissimo da scoprire solo attraverso l’incontro con la gente. Quella gente che sfugge al turista frettoloso mentre fagocita tutto, dai musei ai caffè (molti nati e progettati proprio per la sua fretta) in un week end. Ho conosciuto Sophia ed Adrian in un paesino del nord della Romania: Borsec.

Un paese  che ai tempi del regime era conosciuto per il suo grande centro termale. Acqua buona con tanto ferro! Adesso il suo tessuto edilizio è abbandonato; vive di poco turismo locale invernale ed estivo. Un poeta Rumeno: Florin Dan Prodan, ci organizza quelle che chiamano ora residenze d’artista. L’intenzione è quella di portare nuova vita nel paese e creare un’occasione di incontro tra artisti di diverse origini e gli abitanti locali, incentivare gli scambi, far conoscere le risorse del luogo, dare la possibilità agli artisti di portare avanti la propria ricerca, trovare elementi in comune e fare un pezzo di strada insieme. Così è successo a me, Adrian e Sophia. Ci siamo incontrati,  ci siamo raccontati, abbiamo condiviso le nostre diverse culture. Abbiamo cucinato cibi diversi, mangiato, bevuto, cantato e vissuto quel tempo libero necessario a far nascere le idee.

Attraverso questo progetto si vuole comprendere, alla luce di questi incontri e scambi quasi domestici che avvengono in luoghi  marginali d’Europa e del mondo tra artisti, come le diverse letture degli  artisti sui cambiamenti delle loro città negli ultimi trent’anni, possono fare luce sulle  differenze e le specificità di alcuni luoghi e sul come questi luoghi, vengono vissuti dalla nuove culture che li abitano.  Per esempio: comprendere attraverso “Vanishing Manchester” come una città postmoderna e figlia dei nuovi fenomeni della globalizzazione si inserisce in un tessuto con una storia molto specifica, la storia della città industriale, gli spazi vissuti dai suoi lavoratori. Oppure capire attraverso l’ascolto delle poesie di Adrian,  (definito un Jack Keruak rumeno) come le strutture del regime si smagliano in 20 anni  per lasciare spazio ad altro, capire chi vive i non luoghi delle città rumene, navigare tra i sentimenti di chi scrive ed esplorare i sentimenti dei protagonisti di quei non luoghi.

Il luogo dell’incontro e il suo territorio

Questo confronto avverrà in un grande negozio di assi e travi di ferro per l’edilizia. L’edificio: SIDERURGICA ROMANA, costruito negli anni 60 ed ancora intatto, è una testimonianza di quello che sarebbe dovuto diventare l’asse tiburtino (cioè un asse al servizio della tecnologia e delle nuove imprese). La sua grande e robusta struttura reticolare in acciaio,  ha resistito alle demolizioni fatte per realizzare  i centri commerciali, gli shopping center, ed espero palace, negli ultimi 20 anni. Questi ultimi  hanno contribuito ancora di più a smagliare le già confuse trame di una periferia sorta senza un progetto unitario (vedi il film “Il tetto” di V. De Sica). Il  progetto che avrebbe fatto di quest’area un prestigioso polo  generatore di nuove economie con conseguente nuova occupazione in diversi settori non è mai decollato, e gli interventi sporadici e mal connessi con la città consolidata, hanno contribuito a generare confusione  sia sotto il profilo urbanistico  che sociale ed economico. E’ in questo spazio che si vuole studiare le città  che cambiano,  rileggere e riflettere sui cambiamenti che spesso avvengono attraverso dei  processi e con  modalità in contrasto con le forme di pianificazione e rigenerazione che molti  addetti ai lavori perseguono rimanendo ancorati a modelli e strutture ormai datati.

The installation at Siderurgica Romana, 5 may 2017, Rome

The exhibition at Siderurgica Romana, 6 may 2017, Rome


%d blogger hanno fatto clic su Mi Piace per questo: